O veste cumplita a socat lumea presei din Romania, in dimineata zilei de miercuri, 19 aprilie: Iulia Marin, una dintre cele mai talentate jurnaliste din tara noastra, a murit, marti, la doar 32 de ani. Autoare a numeroase articole, investigatii si anchete memorabile, Iulia se lupta de mai multi ani cu o depresie foarte severa.
Iulia Marin a lucrat de-a lungul timpului la „Adevarul“, „Gandul“, „PressOne“, „Recorder“, „Gandul“ si, incepand din martie 2020, la „Libertatea“.
A lasat in urma, in scurta sa cariera, subiecte absolut memorabile, scrise cu un talent inegalabil. In 2015 a publicat, in „PressOne“, ancheta care dezvaluia cine a fost „Femeia in rochie albastra“, din celebra poza de la mineriada din 13-15 iunie 1990 – cercetatoarea Izabela Odor, inconjurata de ortaci si agresata in 14 iunie.
La „Recorder“ a facut reportaje remarcabile de la mitingurile electorale, prezentand „Paradisul rosu de la Cacana“, „Nimicul in varianta galbena“ si „Reportaj de la primul miting USR PLUS: «Mama voastra de visatori…»“.
In ultimii 3 ani, anchetele Iuliei Marin au aparut in „Libertatea“, unde a scris despre fraudele comise sub pretextul achizitiilor din pandemie, despre sistemul de vaccinare paralel pentru „lucratorii esentiali“ din institutiile de forta, dar si despre razboiul din Ucraina.
In ultimele luni, problemele de sanatate s-au indesit. Iulia Marin a scris pe contul sau de Facebook, cu un curaj extraordinar, despre suferintele prin care trecea din cauza depresiei declansate la moartea mamei ei. Despre cum a incercat sa ignore simptomele, cum totul s-a agravat si a degenerat intr-o boala psihica teribila, despre tentativele de sinucidere si despre tratamentele incercate – toate, fara rezultat.
Colegii de la „Libertatea“ au scris ca Iulia Marin a fost gasita fara viata de politisti marti, 18 aprilie, in apartamentul unde locuia.
Ultimul mesaj scris de Iulia pe contul sau de Facebook dateaza din 10 aprilie si arata drama prin care trecea aceasta fata.
Ultimul text al Iuliei Marin
„Numar, uneori, pe degete zilele «bune». Zilele in care ma simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: «Nu renuntati, veti gasi antidepresivul potrivit».
E greu si sa nu renunti. Al cincilea – sau al saselea? – antidepresiv in mai putin de patru ani vine la pachet cu sperante noi si, pana acum, zero efecte adverse.
Dar stau si ma intreb daca nu cumva ma pregatesc pentru o noua dezamagire, vreun efect placebo, cine mai stie?
Stau si ma gandesc ce bizar e ca viata mea toata depinde de cateva zeci de miligrame dintr-o substanta de care abia am auzit. Si, cand zic ca viata mea toata, nu e nicio exagerare.
Am ajuns in punctul in care imi e rusine sa mai vorbesc despre depresie sau s-o invoc, in punctul in care nu mai inteleg ce e in neregula de nu mai pot functiona. «Ca inainte», imi sopteste creierul meu. Sau macar ca intr-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot indeparteaza.
Am ajuns sa urasc insusi termenul de «depresie». Il reneg adesea, ma mint singura, ascult muzica, fac orice ca sa schimb aceasta stare. Si ea nu se schimba decat foarte rar.
«Nu renuntati, antidepresivul asta mi-a schimbat viata», a scris cineva despre substanta pe care o iau acum, de cateva zile.
Astept, astept de patru ani sa am din nou pasiune pentru ceva. Sa nu simt greutate, orice as face. O greutate atat de dificil de descris in cuvinte.
«Iti va placea pastila asta, ajuta si la concentrare, e si pe anxietate», mi-a spus medicul meu.
Imi doresc sa-mi placa. Sa ma «ajute». Sa ma trezesc zambind, ca «inainte». Sa pun putina pasiune in ce fac, macar putina. Macar din cand in cand, sa nu ma mai ascund in spatele unei stari care nu vrea sa plece.
Nu vrea, si pace.
«Nu renuntati, pastila asta mi-a redat placerea de a trai».
Citesc toate forumurile, in timpul meu liber, si vreau sa le cred. Sa cred ca exista din nou placere, fie si dintr-o pastila.
Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi buna, placebo sau nu.“
Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Iulia!
(I.P.)