Presedinta Tribunalului Timis revine in spatiul public cu un nou mesaj postat pe Facebook, o autentica meditatie transcedentala la ultima zi de viata, care si-ar dori sa cada intr-o duminica de mai.
Dupa cateva panseuri despre starea justitiei si lasitatea romanilor, care s-au obisnuit sa treaca prin viata brat la brat cu coruptia institutionalizata, Adriana Stoicescu imbraca haina timisoreanului nostalgic si creeaza cel mai frumos eseu despre Timisoara. Sau, unul dintre cele mai frumoase…
Nu lipsesc nuantele critice, pentru ca este vorba, totusi, despre un justitiar, cititorii regasind aluzii la “neica-nimeni” care au macelarit Piata Libertatii sau la activistii mitingurilor pro-avort, pusi in contrast cu bucovinenii intinsi pe kilometri sa isi petreaca preotul spre vesnicie.
Chiar daca se vor gasi, iar, unii, care sa critice spatiile largi alocate de presa textelor scrise de un magistrat, care nu au legatura cu profesia sa, ne asumam riscul demersului publicistic pentru a da prilejul cititorilor sa reflecteze la Timisoara, asa cum si-o imagineaza presedinta Tribunalului Timis, pentru ultima zi din viata sa.
“Daca ar fi sa ma intrebe Dumnezeu cum as vrea sa fie ultima zi de viata, ar fi sigur o duminica.
Primavara, dupa ploaie, intr-un mai de poveste, cand salcamii sunt déjà infloriti si cand astepti nerabdator teii.
Desi poate uneori teiul e prea mult pentru o ultima zi…
Daca ar fi sa imi aleg un partener pentru aceasta ultima zi…
As alege un ateu sa ma insoteasca.
Pe la 9, dupa ce am baut cafeaua, l-as lua la plimbare prin centrul vechi al Timisoarei.
Cea mai veche poveste de dragoste… Timisoara
Am trece pe langa Biserica sarbeasca. Acolo, dupa 9, slujba e déjà inceputa.
Cantecele sarbilor se aud din biserica si, nu stiu de ce, invariabil, imi aduc aminte de adolescenta. Sper sa ma ierte preotii, dar nimic nu ma face mai fericita ca Bijelo Dugme…
Prin Piata Libertatii, macelarita de niste neica-nimeni, am trece grabiti.
Ploaia a spalat pietrele si uratenia vremurilor si a oamenilor fara de suflet.
Pe Alba Iulia totul e inchis.
Cersetorii nu au aparut, iar menestrelii cred ca au zi libera azi.
In centru e inca pustiu, iar din Catedrala rasuna cantecele superbe ale Ortodoxiei.
Oamenii sunt si mai frumosi duminica.
Sau poate e doar impresia mea..
Apoi ne-am intoarce prin Piata Victoriei si am lua-o pe stradutele ce mustesc de istorie si te intorc in timp, in vremurile cucoanelor si a rochiilor lungi si a trasurilor si a domnilor cu joben.
Ne-am opri in Unirii.
Acolo e Domul, kilometrul 0 al existentei mele.
M-as pregati asiduu si i-as spune ateului meu povestea Domului. Si a Pietei Unirii care, candva, chiar a fost o piata oarecare.
Martora existentei mele, de la primii pasi, trecand prin prima iubire si prima intalnire cu El.
Ne-am aseza pe o banca, inainte ca terasele sa se deschida, iar eu as astepta sa aud clopotele cele noi ale Domului.
La 10 incepe slujba in germana si nemtoaicele Banatului, elegante si hotarate, grabesc pasul, sa nu intarzie la Liturghie.
Sunetele clopotelor se impletesc peste oras si nu am cum sa ii explic ateuluidinultimazi esenta Timisoarei mele.
Romani, unguri, nemti si sarbi si evrei si bulgari laolalta, fara intrebari si fara ranchiuna si fara priviri piezise.
I-as spune ca toata copilaria mea a insemnat muzica sarbeasca si Euro crem si Cipiripi si cuvinte unguresti si nemtesti pe care ma straduiam sa le retin…
Ca am invatat pe de rost, fara sa le stiu sensul, cuvintele cantecelor de la Hari Mata Hari si Plavi Orchestra si ca si acum plang cand le ascult.
Iar cand inchid ochii ma vad la reuniunile din clasa de la generala 24 si il zaresc pe dirigul Jinaru, imbracat in camasa cadrilata si pantaloni mulati, spre disperarea secretarului de partid, vorbindu-ne la orele de PTAP de razboiul dintre Iran si Irak si invatandu-se ne sa iubim Pink Floyd si nu partidul.
Apoi l-as intreba pe ateuldinultimazi: de ce ne urati atat?
De ce te deranjeaza omul care isi fac cruce cand trece pe langa o biserica?
De ce faci alergie ca ma impartasesc si ca mi-e dor de Liturghia din Dom?
De ce trebuie sa ne dam jos crucile de pe biserici?
De ce trebuie sa ma urasti pentru ca plang de Craciun cand ascult in Biserica mea cea mai frumoasa muzica, pentru mine…
De ce bucovinenii intinsi pe kilometri sa isi petreaca preotul spre vesnicie sunt ridicoli si inapoiati, dar mitingurile pro avort sunt semnul unei omeniri evoluate?
Nu stiu, dragul meu ateu, daca Dumnezeu exista cu adevarat sau e doar setea mea de Iubire infinita.
Dar daca cred in El nu pierd nimic, chiar de ar fi doar plasmuirea mea.
In schimb, tu pierzi tot, daca El exista.
Iar asta ma face sa ma rog si mai tare pentru tine, in timp ce ma plimb intr-o duminica ploioasa de mai, prin cel mai frumos oras din lume, imensa mea iubire, Timisoara“. (G.I.)
Foto: Costi DUMA
